SaiFai.RO - We read in peace

Gallery

Astrofotografie de Ștefan "Fane" Pop-Coț.

Fane pe FB

Astronomie cu Fane

Fane pe Insta

Coțmic.ro

Contact

Email me at:

Like me on FB: saifai.ro on FB

Mă puteți găsi și la adresa:
str. Donath nr. 13, Cluj-Napoca
jud. Cluj, România
Planeta Pământ
Sistemul Solar
Norul Oort
Norul Interstelar Local
Cavitatea Locală
Brațul Orion
Calea Lactee
Grupul Local
Superclusterul Fecioarei
Superclusterul Laniakea
Universul

Care este adresa noastră cosmică

Dacă vrem să trimitem o scrisoare cuiva de pe Pământ, vom nota pe plic numărul casei, numele străzii, oraşul, judeţul şi ţara. Dacă un extraterestru, dintr-o galaxie îndepărtată, ar dori să ne trimită o scrisoare, oare ce informaţii ar nota pe plic?

În acest articol voi prezenta părţile componente ale unei adrese cosmice.

Adresa mea cosmică ar fi: str. Donath nr. 13, Cluj-Napoca, jud. Cluj, România, Planeta Pământ, Sistemul Solar, Norul Oort, Norul Interstelar Local, Cavitatea Locală, Brațul Orion, Calea Lactee, Grupul Local, Superclusterul Fecioarei , Superclusterul Laniakea, Universul.

Haideţi să vedem ce apare în plus la adresa cosmică şi să înţelegem fiecare componentă.

Pământ

Aceasta ar trebui să fie uşor de înţeles, deoarece reprezintă planeta pe care locuim, a treia de la Soare, între Venus şi Marte.

Sistemul Solar

Pământul este una dintre cele opt planete ale Sistemului Solar. În ordinea distanţei de la Soare, cele opt sunt, în ordine, Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Datorită gravitaţiei Soarelui, fiecare dintre aceste planete se învârte în jurul lui.

Norul Oort

Norul Oort reprezintă o regiune imensă care înconjoară Sistemul Solar, ca o carapace, fiind cutreierată de obiecte formate din gheaţă. Denumirea sa vine după astronomul olandez Jan Oort, care a fost primul care a menţionat posibilitatea ca aceasta să existe, în 1950. Se estimează că Norul Oort începe cam la 1 an lumină de la Soare, şi se întinde până la o treime din drumul către Proxima Centauri (cea mai apropiată stea de Sistemul Solar).

Norul Interstelar Local

Se estimează că Pământul se află în sau la marginea Norului Interstelar Local (Local Interstellar Cloud - LIC). Aceasta este o regiune de aproximativ 30 de ani lumină, formată prin explozie de stele (supernove). Pământul traversează această regiune de 40 de mii de ani.

Cavitatea Locală

Spațiul exterior poate părea un vid gol, dar nu este cazul. Mediul interstelar este numele dat materiei și altor „lucruri” care umple spațiul dintre stele. În acest mediu interstelar se crede că sunt „cavități” sau regiuni de gaz de densitate scăzută, poate săpate de supernove sau de vânturile solare emanate de stelele tinere. Se crede că cavitatea noastră locală (Local Bubble) are o lățime de aproximativ 1.000 de ani lumină și se află în Brațul Orion al Căii Lactee.

Brațul Orion

Galaxia noastră de origine, Calea Lactee, este o galaxie spirală. Cavitatea noastră locală se află în așa-numitul braț Orion al galaxiei Calea Lactee, şi se crede că are o lățime de aproximativ 3.500 de ani lumină.

Calea Lactee

Galaxia noastră de origine este Calea Lactee, o galaxie spirală de peste 13 miliarde de ani, care se întinde pe o lungime de aproximativ 100.000 de ani lumină. Într-o noapte întunecată, este posibil să vedem Calea Lactee ca o bandă de stele care se întinde pe cer. Cel mai apropiat vecin galactic major este Galaxia Andromeda, care este un membru al unui grup de galaxii numit Grupul Local.

Grupul Local

Calea Lactee și Galaxia Andromeda sunt legate gravitațional una de cealaltă. De fapt, acestea urmează să se ciocnească în viitorul îndepărtat într-un eveniment cunoscut sub numele de coliziunea Andromeda-Calea Lactee. Împreună cu galaxia noastră natală și vecina ei sunt încă aproximativ 30-50 de galaxii mai mici, inclusiv Galaxia Triangulum și Norii Magellanic. Acest grup de galaxii legate gravitațional este cunoscut sub numele de Grupul Local.

Termenul „grup local” a fost conceput de celebrul astronom Edwin Hubble în 1936, ca parte a studiului său asupra obiectelor cosmice îndepărtate. Lucrarea sa va rezolva în cele din urmă Marea Dezbatere a astronomiei cu privire la dacă existau galaxii îndepărtate dincolo de a noastră.

De-a lungul anilor, au fost găsite mai multe galaxii pitice din apropiere, crescând numărul din Grupul Local la câteva zeci.

Superclusterul Fecioarei

Grupul Local și Clusterul de galaxii Fecioara „din apropiere” sunt ambele situate în limita Superclusterului Fecioarei, sau Superclusterului Local, o colecție enormă de galaxii, grupuri de galaxii și clustere de galaxii despre care se crede că se întind pe o lungime de 110 milioane de ani lumină.

Superclusterul Laniakea

Laniakea este un cuvânt hawaian care înseamnă „rai incomensurabil”, delimitând o regiune relativ recent definită care conține masa a 100 de milioane de miliarde de sori și care se întinde pe 520 de milioane de ani lumină.

Universul

Ce este Universul? Este o întrebare dificilă, deoarece Universul este totul. Este planeta noastră de origine, steaua noastră gazdă, sistemul nostru solar, galaxia noastră, clusterul nostru de galaxii, superclusterul nostru și toate celelalte planete, stele, galaxii, clustere de galaxii și superclustere care există sau au existat vreodată peste tot.

Este Universul infinit? Are un început și un sfârșit, fie temporal, fie spațial? Acestea sunt întrebările care au afectat omenirea de când suntem capabili să gândim la un nivel atât de profund. Ceea ce putem spune cu un anumit grad de certitudine, însă, este că toată materia pe care o putem observa în Univers - stelele, planetele și galaxiile menționate mai sus - reprezintă doar o mică parte din masa sa totală. Materia pe care o putem observa reprezintă doar 4,9% din toată materia cunoscută din Univers. 26,8% este materie întunecată, pe care o putem detecta indirect, dar nu o putem observa direct, iar 68,3% este energie întunecată, o forță misterioasă care provoacă accelerarea expansiunii Universului.

Universul este ultimul punct în adresa noastră cosmică și este datoria astronomilor și cosmologilor să afle exact ce a fost Universul, ce este, ce va fi și cum se încadrează Pământul în imaginea de ansamblu.

Pentru mai multe informaţii îmi puteţi scrie la adresa str. Donath nr. 13, Cluj-Napoca, jud. Cluj, România, Planeta Pământ, Sistemul Solar, Norul Oort, Norul Interstelar Local, Cavitatea Locală, Brațul Orion, Calea Lactee, Grupul Local, Superclusterul Fecioarei, Superclusterul Laniakea, Universul.

Cum am putea vedea extratereştri

Dacă ar exista pe alte planete creaturi de aceeaşi dimensiune cu omul, am fi capabili să le vedem?

Singurul motiv pentru care nu putem vedea oameni de pe orbita joasă a Pământului este pentru că nu avem niciun telescop suficient de puternic îndreptat către Pământ. Dacă am fi dispuşi să construim un telescop mult mai mare, pe care apoi să-l îndreptăm către alte planete, este de aşteptat să putem vedea extratereştri de aceeaşi dimensiune cu omul. Deşi este vorba de telescoape de dimensiuni enorme, o asemenea tehnologie ar duce la transmisiuni în direct a vieţii de pe acele planete.

Momentan există trei căi principale prin care oamenii de ştiinţă caută viaţă inteligentă pe alte planete. Prima se axează pe Sistemul Solar, prin trimiterea de orbitere, rovere şi nave spaţiale către aceste lumi ce ar putea adăposti viată, sau prin aterizare directă. A doua metodă se reduce la examinarea exoplanetelor pe care le-am descoperit, sperând să detectăm biosemnături sau măcar indicii ale unei prezenţe biologice. A treia metodă constă în căutarea de semnături tehnologice: semnale artificiale care oferă dovada de netăgăduit că au fost create de fiinţe inteligente.

“Dacă vom construi un telescop suficient de mare, ar fi posibil să vedem oameni plimbându-se pe alte planete?” Asta este ce a încercat să afle Shawn Harvey într-un articol scris în aprilie 2022. Bineînţeles, există anumite bariere şi constrângeri în a face acest lucru să se întâmple, dar, pe scurt, răspunsul este „da”.

S-ar putea să fi auzit că rezoluția unui telescop este determinată de dimensiunea sa și asta este parțial corect. Rezoluția unui telescop depinde nu numai de diametrul oglinzii primare, ci și de lungimea de undă a luminii care este observată. O regulă mai bună este că rezoluția unui telescop este determinată de numărul de lungimi de undă de lumină care se pot potrivi pe diametrul oglinzii sale primare. Telescopul spațial James Webb, de exemplu, are un diametru de 6,5 metri și poate vedea lumina de la 550 nanometri şi până la 28.000 nanometri.

Să considerăm cel mai puternic telescop de pe orbita joasă a Pământului – Telescopul Spațial Hubble – și să încercăm să răspundem la întrebarea: „Ar putea Hubble să vadă un om, pe Pământ, din poziția sa în spațiu?”

Hubble are o oglindă primară care are 2,4 metri în diametru și se află la aproximativ 547 km deasupra suprafeței Pământului. La această distanță, presupunând că un om ar avea aproximativ 1 metru în dimensiune (de fapt este mai puțin dacă stă în picioare, dar mai mult dacă stă întins) asta s-ar traduce printr-o dimensiune unghiulară de 0,000105°. Hubble poate atinge aceste rezoluții în partea optică a spectrului, așa că răspunsul este „da” dacă privim în lumină albastră, violetă sau ultravioletă, dar „nu chiar” dacă ne uităm în porțiunile roșii sau infraroșii.

Lumina vizibilă este o modalitate excelentă de a căuta extratereştri pe alte planete, mai ales dacă examinăm o planetă a cărei atmosferă, precum cea a Pământului, este în mare parte transparentă pentru lumina vizibilă. Lungimile de undă mai scurte au avantajul de a ajunge la rezoluții mai mari, dar atmosferele planetare sunt complet opace la razele gamma și razele X. Lumina ultravioletă este, de asemenea, în mare parte opacă, mai ales dacă aveți un strat de ozon protector, pe care o atmosferă bogată în oxigen ar trebui să-l creeze spontan. Chiar dacă punem telescopul în spațiu, probabil că vom dori să căutăm extratereştri pe planete folosind același tip de lumină pentru care este transparentă atmosfera Pământului.

Ceea ce ne-ar plăcea să facem, așadar, este să observăm un extraterestru în același mod în care am face-o dacă ar fi să îndreptăm telescopul spațial Hubble (sau o clonă a acestuia cu instrumentele adecvate) către Pământ pentru a observa un om. Pentru ca acest lucru să se întâmple, tot ce trebuie să facem este să știm cât de departe ne-am dori să privim, iar asta ne va spune cât de mare trebuie să construim telescopul pentru ca acest lucru să se întâmple. Este chiar un calcul ușor de făcut: dacă vrei să vezi ceva de zece ori mai îndepărtat decât limitele lui Hubble, dar la aceeași rezoluție, trebuie pur și simplu să construiești o oglindă primară cu diametrul de zece ori mai mare. Având în vedere acest lucru, haideți să examinăm cât de mare trebuie să fie un telescop pentru a vedea un extraterestru de dimensiunea unui om la o serie de distanțe diferite.

Luna

Să începem cu cel mai apropiat vecin: satelitul natural al Pământului. În ceea ce privește distanțele planetare, Luna este mult mai aproape decât orice altceva în Sistemul nostru Solar, atât de aproape încât am putut ateriza ființe umane pe suprafața ei acum mai bine de 50 de ani. Orbita Lunii în jurul Pământului urmează o cale eliptică, deci este mai aproape de Pământ în anumite momente decât în altele. Cel mai aproape, Luna se află la 356.500 kilometri distanță, iar cel mai departe este la 406.700 kilometri de noi. De la orbita joasă a Pământului până la suprafața Lunii, este puțin mai puțin de o călătorie de 380.000 de kilometri, în medie, pentru ca lumina să călătorească.

Asta înseamnă că, dacă dorim să obținem aceeași rezoluție pe care o obține Hubble privind în jos la Pământ, ar trebui să construim un telescop care să aibă aproximativ 1.650 metri în diametru. Un telescop de o asemenea dimensiune ar fi o realizare uimitoare, dar una remarcabil de scumpă. Cel mai mare telescop construit vreodată de omenire este în prezent în construcție în emisfera sudică: Extremely Large Telescope (ELT, Antofagasta, Chile), cu un diametru de 39,3 metri. Oglinda primară a telescopului este compusă din 798 de segmente hexagonale, fiecare segment are 1,4 metri diametru. Ca şi comparaţie, un telescop cu diametrul de 1.650 metri ar necesita undeva în jur de 1,4 milioane de astfel de segmente.

Venus şi Marte

Să presupunem că nu vrem să ne limităm la cel mai apropiat vecin, astfel că încercăm să căutăm oameni pe celelalte planete care se află în așa-numita zonă locuibilă circumstelară (Goldilock zone): Venus și Marte. Chiar dacă aceste planete, în medie, sunt la peste 100 de milioane de kilometri distanță, fiecare se apropie mult mai mult de Pământ atunci când o planetă o depășește pe cealaltă pe orbită în jurul Soarelui. Venus, cel mai aproape, poate fi la 38 milioane kilometri de Pământ. Între timp, Marte se apropie de 62 milioane kilometri de Pământ.

A vedea prin nori pe Venus este o provocare; putem vedea suprafața doar ocazional în lumină vizibilă și chiar și asta necesită o gaură norocoasă în nori. Între timp, Marte este relativ ușor de văzut, deoarece norii săi sunt în general firavi, iar atmosfera sa este subțire și în mare măsură transparentă; atâta timp cât nu există o furtună de praf, suprafața marțiană este vizibilă de departe.

La aceste distanțe, observarea unui extraterestru de dimentiunea unui om la suprafață necesită un telescop cu diametrul de 161 kilometri pentru Venus și un telescop cu diametrul de 263 kilometri pentru Marte. Acesta este aproximativ un telescop de dimensiunea New Jersey pentru primul și un telescop de dimensiunea Virginia de Vest pentru cel de-al doilea.

Lunile lui Jupiter

Poate că într-o zi vom descoperi că există viață nu pe una dintre planetele stâncoase din Sistemul nostru Solar, ci pe una dintre lunile unei gigante gazoase. Cel mai apropiat gigant gazos din Sistemul Solar este Jupiter, iar dintre lunile sale majore, Europa și Ganymede sunt de obicei considerate că posedă cele mai prietenoase trăsături favorabile vieții. Diferența dintre distanța până la Jupiter și distanța până la una dintre lunile sale este neglijabilă în comparație cu distanța de la Pământ. Cel mai aproape, Jupiter se află la „doar” aproximativ 588 milioane kilometri de noi.

Aceasta se traduce printr-un diametru necesar al telescopului de 2500 kilometri, sau aproximativ dimensiunea statului Alaska din Statele Unite. În acest moment, ne uităm la telescoape greu de înțeles în ceea ce privește dimensiunea, deoarece un telescop atât de mare ar ocupa aproximativ trei sferturi din diametrul Lunii. Totuși, așa stau lucrurile, din păcate. Pentru a putea observa ceva de dimensiunea unei ființe umane de la sute de milioane de kilometri distanță, aveți nevoie de un telescop de dimensiunea unui corp planetar. Și la distanțe mai mari, lucrurile se „înrăutățesc”.

Saturn, Uranus, Neptun şi mai departe

Ca să terminăm Sistemul Solar, Saturn se află la aproximativ dublu față de distanța pe care o are Jupiter, ajungând la 1,2 miliarde km de Pământ cel mai aproape. Acest lucru necesită un telescop cu un diametru de 5000 kilometri, aproximativ de dimensiunea imensei luni a lui Saturn, Titan, a doua ca mărime din Sistemul Solar (după Ganimede a lui Jupiter).

Uranus este la puțin mai mult decât dublul distanței lui Saturn față de Pământ, neapropiindu-se niciodată mai aproape de 2,57 miliarde km. La această distanță ar fi nevoie de un telescop cu un diametru de aproximativ 10.800 de kilometri, sau aproximativ 85% din dimensiunea Pământului.

Nici Neptun nu se apropie de Pământ la o distanță mai mica de 4,298 miliarde km, necesitând un telescop de 17.800 km în diametru, sau aproximativ 150% din dimensiunea Pământului.

Pentru a fotografia obiectele din centura Kuiper, ar trebui să construim un telescop între două și trei ori diametrul Pământului.

Pentru a fotografia obiectele din norul Oort, care în sine este de sute de ori mai departe decât centura Kuiper, ai nevoie de un telescop de dimensiunea aproximativă a Soarelui.

Și totuși, încă nici nu am discutat despre planete care orbitează în jurul altor stele.

Exoplanete

Până nu ne decidem să trimitem oameni într-o altă lume a Sistemului nostru Solar, este puțin probabil să găsim oameni care să fi apărut în mod natural pe oricare dintre aceste lumi. Dar ar putea exista creaturi de dimensiunea umană pe planete dincolo de Sistemul nostru Solar.

Cele mai apropiate stele de Pământ se află la o distanță între 4 și 10 ani lumină și este plauzibil ca unele dintre ele să aibă planete care nu numai că sunt locuite, ci și locuite de forme de viață mari care sunt de dimensiunea umană sau chiar mai mari.

Cât de mare ar trebui să fie telescopul nostru pentru a vedea obiecte de aproximativ 1 metru pe o lume aflată la mai mulți ani lumină depărtare?

Pentru cele mai apropiate planete, în jurul sistemelor Alpha/Proxima Centauri, am avea nevoie de un telescop care să aibă aproximativ dimensiunea orbitei Pământului în jurul Soarelui. Pentru a rezolva un obiect de aproximativ 1 metru pe orice planetă din jur, de exemplu, Tau Ceti, cea mai apropiată stea asemănătoare Soarelui fără un însoțitor binar, ai avea nevoie de un telescop care să aibă dimensiunea orbitei centurii de asteroizi. Și pentru a observa planetele din sistemul TRAPPIST-1, ai avea nevoie de un telescop care să aibă același diametru cu orbita lui Saturn. Dacă aceste dimensiuni sună prohibitiv de mari, ei bine, există un motiv pentru care nimeni nu vorbește despre imaginea directă a vieții de pe alte planete.

Dar există o șansă, deși una mică, să putem implementa o soluție tehnologică. Vedeți, când construiți un telescop extrem de mare, acesta face două lucruri care sunt de o importanță vitală:

1. Colectează lumina și are o putere de adunare a luminii proporțională cu suprafața sa;
2. Observă obiectele și le permite să fie distinse unele de altele, cu o rezoluție proporțională cu numărul de lungimi de undă de lumină care se potrivesc în oglinda sa primară.

Totuși, dacă obiectul pe care încercăm să-l observăm este suficient de luminos, s-ar putea să nu avem nevoie de toată acea putere de adunare a luminii; am putea să facem treaba necesară, dacă am avea rezoluția potrivită.

Există un truc pe care l-am folosit în lungimi de undă foarte mari ale luminii care ar putea, în principiu, să funcționeze și pentru lungimi de undă optice: interferometria foarte lungă de bază. Dacă am putea construi o rețea de telescoape optice mici distribuite în întreg sistemul solar, am obține doar puterea de colectare a luminii dată de suma ariilor tuturor telescoapelor individuale, dar am obține rezoluția separației dintre telescoape! Este o provocare incredibilă, dar dacă vom reuşi, s-ar putea să observăm detalii mai multe decât au crezut vreodată astronomii optici. Chiar dacă este cu bătaie lungă, ar putea fi cea mai bună speranță a noastră de a urmări un reality show al vieţii extraterestre.

Marele Filtru – potenţială explicaţie pentru Paradoxul Fermi

Numele lui Fermi, acordat acestui paradox este legat de o conversație ocazională din vara anului 1950 cu colegii săi, fizicienii Edward Teller, Herbert York și Emil Konopinski. În timp ce mergeau să ia prânzul, aceştia au discutat despre rapoartele recente despre aparițiile unor OZN-uri și posibilitatea călătoriei mai repede ca lumina. Conversația s-a îndreptat apoi către alte subiecte, până când Fermi, în timpul prânzului, a spus brusc: "Unde sunt ei?". Doi dintre colegii săi și-au dat seama că Fermi se referea la potențialii extratereștri. În plus, York își amintește că Fermi "a realizat o serie de calcule cu privire la probabilitatea existenței planetelor asemănătoare cu Pământul, probabilitatea de apariție a vieții pe aceste planete, probabilitatea apariției vieții omenești (sau inteligente), probabilitatea apariției și durata de existență a unor tehnologii înalte în cadrul unei civilizații și așa mai departe. El a concluzionat pe baza unor astfel de calcule că ar fi trebuit să fim vizitați de mult timp și de multe ori."

Paradoxul Fermi se referă la aparenta contradicție între lipsa dovezilor și diferite estimări de probabilitate ridicată a existenței civilizațiilor extraterestre în altă parte a galaxiei. Paradoxul este aplicat galaxiei noastre (lipsa vizitelor de exemplu) dar și universului întreg (lipsa urmelor existenței unor supercivilizații eventual extragalactice).

Punctele principale ale argumentului au fost ulterior dezvoltate într-o lucrare din 1975 a lui Michael H. Hart care include următoarele:

1. - Există miliarde de stele în galaxie asemănătoare Soarelui și multe dintre aceste stele sunt cu miliarde de ani mai în vârstă decât Sistemul solar
2. - Cu o mare probabilitate, unele dintre aceste stele au planete asemănătoare Pământului și dacă Pământul este tipic vieții, pe alte planete s-ar putea să se fi dezvoltat deja o viață inteligentă
3. - Unele dintre aceste civilizații ar fi putut dezvolta deja călătoria interstelară, un pas pe care Pământul îl investighează în acest moment
4. - Chiar și cu viteze subluminice (mici) ale călătoriei interstelare, așa cum este imaginată în prezent, galaxia Calea Lactee ar putea fi complet explorată în câteva milioane de ani

Conform acestui raționament, Pământul ar fi trebuit deja să fie vizitat de extratereștri sau cel puțin de sondele lor (robotice). Într-un univers care, pe baza calculelor statistice, ar trebui sa fie abundent in viaţă extraterestră, în care să fie vizibilă existenţa tehnologiei extraterestre sau măcar a semnalelor radio de pe alte lumi, lipsa dovezilor acesteia reprezintă Paradoxul Fermi.

Au fost propuse multe ipoteze care să explice Paradoxul Fermi, dar niciuna nu a putut fi dovedită până in 1990, an în care economistul Robin Hanson a adus o nouă posibilă explicaţie a faptului că suntem singuri în Univers. Aceasta a fost denumită Marele Filtru.

Marele filtru este ipoteza care se referă la implicațiile paradoxului lui Fermi și poate fi considerată o explicație pentru ceea ce se numește marea tăcere. Imposibilitatea de a găsi o civilizație extraterestră în universul observabil implică posibilitatea ca un mare filtru să acționeze pentru a reduce numărul mare de locuri unde viața extraterestră inteligentă ar putea apărea astfel încât să se ajungă la un număr mic de specii inteligente observate (în prezent, doar una: a noastră). Acest prag de probabilitate, care ar putea sta în fața noastră, ar putea să funcționeze ca o barieră pentru evoluția vieții inteligente sau ca o probabilitate înaltă spre autodistrugere. Concluzia acestei observații este că pe cât de ușor viața a evoluat către nivelul nostru actual, cu atât șansele noastre de a avea un viitor sunt reduse.

Conform Marelui Filtru, civilizaţiile inteligente interplanetare trebuie să depăşească câteva etape critice, iar cel puţin una dintre ele trebuie să fie imposibil de depăşit. Premiza Marelui Filtru este că există cel puţin un obstacol atât de mare, încât nicio specie nu poate să-l depăşească.

Lista lui Hanson, descrie nouă pași din linia evoluției care ar duce la colonizarea universului observabil:

1. - O planetă pe care să se poată dezvolta viaţa trebuie să fie în zona habitabilă a stelei sale (Principiul Goldilocks)
2. - Molecule de reproducere
3. - Viață unicelulară simplă
4. - Viață unicelulară complexă
5. - Reproducerea sexuală
6. - Viață multicelulară
7. - Utilizarea uneltelor de către animalele cu creier mare
8. - Aceste animale cu creier mare să fie capabile să creeze tehnologie avansată necesară explorării spaţiului (pasul în care ne găsim noi acum)
9. - Colonizare explozivă a spațiului

Chiar dacă încă nu suntem capabili să călătorim cu adevărat (într-o perioadă de timp rezonabilă, mai mică decăt durata de viaţă a unui om) între stele, totuşi suntem din ce în ce mai buni la radio astronomie, fapt care înseamnă că suntem o civilizaţie pasionată de tehnologie. Considerând că şi alte civilizaţii extraterestre au avut nevoie de un timp la fel de lung pentru a ajunge în stadiul în care suntem noi, ţinând cont de vârsta Universului, ar trebui să fie cel puţin câteva specii care-şi colonizează galaxiile în acest moment. Dar, totuşi, astronomii nu văd nicio dovadă a existenţei unei astfel de civilizaţii. Când privesc către stele, tăcerea este totală.

Care sunt cele mai mari provocări pentru a deveni o civilizaţie galactică?

Poate fi posibil ca abiogeneza (procesul natural prin care viaţa a apărut din materie nevie, cum ar fi compușii organici simpli) să nu fie atât de des întâlnită. Este posibil ca tocmai raritatea acestui fenomen să reprezinte Marele Filtru. De asemenea, poate fi posibil ca viaţa să apară foarte uşor, dar în marea ei majoritate să nu reuşească să evolueze dincolo de organismele unicelulare. Chiar dacă Universul e plin de bacterii, acestea nu sunt capabile să construiască nave interstelare.

În mod alternativ, Marele Filtru ar putea fi o consecință a tehnologiei în sine. Poate că civilizațiile avansate se eradică de obicei printr-un fel de tehnologie scăpată de sub control, cum ar fi inteligența artificială răuvoitoare, nanotehnologia sau o mașinărie a apocalipsei. Omenirea este deja mai mult decât capabilă să se autodistrugă prin războiul termonuclear global. Și, din păcate, este posibil ca astfel de evenimente de extincție să fie practic inevitabile în întregul cosmos.

Marele Filtru ar putea fi, de asemenea, un eveniment pur extern care nu depinde de specia testată, indiferent de cât de avansată ar fi. De exemplu, impactul unui asteroid gigant sau al unei planete vizitatoare, al unei explozii de raze gamma din apropiere sau al unei supernove ar putea anihila toată viața de pe Pământ (sau orice altă planetă). Nicio tehnologie din arsenalul nostru de astăzi nu ar putea opri aceste evenimente să apară, chiar dacă am avea o avertizare prealabilă.

O altă posibilitate ar fi ca mai mult de o etapă a Marelui Filtru să fie imposibil de depăşit. Acest lucru ar crește exponențial dificultatea unei civilizații de a atinge nivelul de tehnologie necesar pentru a stăpâni călătoriile interstelare.

A depăşit omenirea Marele Filtru?

Dacă Marele Filtru este în spatele nostru, totuși, este de bun augur pentru omenire ca specie; universul poate fi al nostru. Dacă, totuși, Marele Filtru este încă în fața noastră, s-ar putea să fim condamnați.

Dacă ar fi să privim partea pozitivă, unii au interpretat că aparenta noastră singurătate în univers este un semn bun - chiar o binecuvântare - deoarece indică faptul că am trecut în siguranță de obstacol. Oricât de ciudat ar părea, s-ar putea să fim prima specie care a trecut prin Marele Filtru (la urma urmei, cineva trebuie să fie primul).

Pe de altă parte, dacă ar fi să detectăm un semnal de la o civilizaţie tehnologică super-avansată, faţă de care am arăta primitivi, acest fapt ar putea însemna că Marele Filtru este încă în fața noastră. Omenirea ar putea fi destinată să aibă parte de test cosmic surpriză, unul pentru care nu știm ce să studiem.

Marele Filtru este doar o teorie. Dar dintr-o perspectivă logică, este o idee atrăgătoare pe mai multe planuri, oferind o explicație plauzibilă Paradoxului Fermi. Deci, deși întrebarea „Unde sunt?” rămâne încă fără răspuns, teoria Marelui Filtru oferă una dintre cele mai bune presupuneri pe care le putem imagina. Din păcate, asta nu ne spune dacă Marele Filtru este deja de ordinul trecutului.

Fizica fantomelor - cum este explicat supernaturalul de către știință

Dacă fantomele sunt adevărate, ele trebuie să respecte legile fizicii.

În povestiri, filme sau folclor, fantomele sunt, în vasta majoritate, oameni, homo sapiens. Nu doar atât, dar vorbim doar de omul modern. De ce nu există păduri pline de fantome ale sălbăticiunilor care au treburi neterminate pe pământ? Sau de ce nu există fantome în mări și oceane? Nu găsim nici măcar fantomele oamenilor de neanderthal.

Fantomele și forțele naturii

Există patru forțe fundamentale ale naturii. Ele sunt gravitatea, electromagnetismul și forțele nucleare slabe și tari. În realitate, totul interacționează cu acestea. Nu neapărat cu toate, dar cel puțin cu una dintre ele. Un exemplu în sensul interacțiunii doar cu una dintre ele, este materia întunecată, despre care la momentul actual se crede că interacționează doar cu gravitația.

Când vine vorba de spiritele noastre înfricoșătoare, ar trebui să le considerăm că interacționeze cel puțin cu gravitația, altfel ar exista un reziduu elicoidal de fantome prin spațiu, ca o scară în spirală, deoarece Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Soarele se deplasează înainte cu întregul Sistem Solar. Telescoapele noastre și navele noastre spațiale nu au găsit o astfel de urmă.

O altă forță care contează cu siguranță pentru fantome este electromagnetismul. Uneori sunt vizibile, deși nu este clar dacă emit sau reflectă lumină. Ele pot atinge obiecte și le pot muta, astfel încât există o în ele o componentă care poate fi exprimată doar prin interacțiuni electromagnetice. Și sunt translucide – lumina se schimbă pe măsură ce trece prin ele.

Aceasta indică o substanță fizică care sugerează că am putea avea de-a face cu una sau ambele dintre celelalte două forțe nucleare. Pentru ca fantomele să fie reale, trebuie să se joace după regulile universului. Forțele fundamentale au pus niște limite destul de stricte.

Fantomele și mecanica cuantică

În antologia A Random Walk in Science, D.A. Wright ne încântă cu un eseu fantastic intitulat A Theory of Ghosts. Pornește de la presupunerea că fantomele pot trece prin pereți și uși, dar rămân închise între zidurile groase exterioare ale castelelor și clădirilor vechi, iar asta ne permite să facem niște calcule interesante în sfera mecanicii cuantice.

Un exercițiu standard de mecanică cuantică este o particulă prinsă în interiorul unui puț potențial. Particula nu are energie să sară peste „pereții” acestui puț, așa că rămâne prinsă în interior, deși are capacitatea, ocazional, de a trece prin tuneluri prin pereți, dacă nu sunt prea groși. Sună destul de potrivit pentru conceptul de fantomă, nu-i așa?

Condițiile sunt atât de minunat de stricte încât Wright poate calcula masa unei fantome: de aproximativ 10 trilioane de ori mai puțin decât un singur electron. Practic, fantomele nu pot fi înfricoșătoare sau să te ridice, deoarece orice ripostă din partea ta le-ar putea accelera cu ușurință să iasă din Sistemul Solar.

Așadar, fantomele sunt legate de forțele fundamentale și au o masă minusculă, mai mică chiar decât cea a unui neutrin – numită în mod adecvat particulă fantomă. Dar poate că nu sunt doar un lucru, poate că sunt o interacțiune... ca un cristal al timpului. Ele se formează periodic din atomi care interacționează, ne apar în lumină vizibilă și apoi se dispersează din nou până când este timpul pentru următoarea lor interacțiune. Ei bine, nu chiar…

Fantomele și aproximările

Pentru ca știința din secțiunile anterioare să funcționeze, a trebuit să apelăm la aproximări și să ne luăm libertăți creative. Dacă începi să te uiți îndeaproape la fiecare aspect al acesteia, vei vedea cât de ireală este fizica construită pentru a explica fantomele.

De exemplu, chiar dacă fantomele sunt imateriale – doar făcute magic din lumină – nu pot trece prin pereți atâta timp cât le vedem. Dacă ar fi făcute din unde radio sau microunde, sigur că așa se mișcă Wi-Fi printr-o casă, dar noi nu vedem Wi-Fi și nici nu am vedea fantome.

Exemplul anterior de tunel al mecanicii cuantice nu ar putea funcționa atâta timp cât fantomele sunt făcute din ceva. Ar fi ca și cum ai încerca să treci printr-un zid. Da, există posibilitatea ca, pe măsură ce alergi la perete, toate particulele tale să se alinieze într-un mod încât să poți trece prin respectivul perete... dar probabilitatea este atât de apropiată de zero încât este mai ușor să pariezi pe faptul că-ți vei sparge nasul. Chiar și reducerea dramatică a numărului de particule ale fantomei ar necesita o coordonare enormă pentru ca acest lucru să se întâmple - și asta înseamnă energie.

Fantomele și termodinamica

De aceea am lăsat până la urmă cea mai înfricoșătoare ramură a fizicii: termodinamica. Legile termodinamicii ne spun cum este transferată energia (niciodată creată sau distrusă) și cum tinde să crească entropia într-un sistem izolat. Nici măcar nu putem ajunge la zero absolut sau să creăm ordine (reducem entropia) fără să risipim energie.

Practic, termodinamica ne explică faptul că universul este un joc mare: nu putem câștiga (nici o energie din nimic), nu putem trage (entropia crește) și nici măcar nu putem părăsi masa. Fantomele noastre bazate pe fizică trebuie să facă față acestei provocări imposibile.

„Fie legile bine testate ale termodinamicii sunt reale, fie fantomele. Sunt mai înclinat să nu cred în prima decât să cred în cea din urmă”, a declarat savantul și educatorul Marcus Siddall, într-un interviu pentru IFL Science.

Dacă există în univers, fantomele trebuie să respecte legile termodinamicii. Pentru ca o fantomă să existe, trebuie să atragă energie din ceva și va cheltui energie pentru a pluti, a-și schimba forma și a trece prin pereți, așa că înseamnă că trebuie să elibereze și energia respectivă.

Nu pentru a fi ca Demi Moore când vine vorba de fantome, dar, dacă acestea există, ele sunt fierbinți. Când emisiunile TV supranaturale au puncte reci în camerele cu infraroșu, aceasta este o ciornă. O adevărată fantomă care se supune legile fizicii trebuie să fie fierbinte.

Cartea de SF

La invitaţia publicaţiei online Clujul Cultural, am început să scriu recenzii pentru cărţi saifai … dar am decis să o fac altfel. Pornesc de la carte și aleg o tehnologie, un concept, o teorie sau o idee; încep cu o parte ce ţine de ştiinţă; prezint autorul şi cartea, pe scurt; informaţii “administrative”; la final dau nota mea acelei cărţi şi vă spun de ce citesc saifai.

Mai jos sunt link-uri către articolele de până acum.

CARTEA DE SF (10). ApIscalips – GP Ermin

CARTEA DE SF (9). Umanii

CARTEA DE SF (8) ”În anul 4000 sau O călătorie la Venus”, primul roman SF scris de un autor român!

CARTEA DE SF (7). Picnic la marginea drumului

CARTEA DE SF (6) ”Ciberiada” de Stanislaw Lem

CARTEA DE SF (5) Trilogia Jean le Flambeur

CARTEA DE SF (4). ”Ministerul pentru viitor” de Kim Stanley Robinson

CARTEA DE SF (3) Proiectul Hail-Mary de Andy Weir

CARTEA DE SF (2). Duologia lui Dan Simmons, Ilion-Olimp

CARTEA DE SF. ”Amintiri din trecutul Terrei” de Liu Cixin

Soarele Azi

Powered by SunriseSunset.io API.

Astronomy Picture of the Day

Misiune

Iubesc cititul

Mereu mi-a plăcut să mă scufund în ficțiunile altor oameni, să trăiesc aventurile gândite pentru personajele lor, să iubesc sau să urăsc alături de ele. Realitatea este de multe ori tulburătoare, astfel că, pentru mine, cititul este un mod bun de evadare din această lume.

Pasiuni

Lumea SF-ului a venit cu o serie de întrebări. Cât din carte este real? Și nu mă refer la personaje sau aventuri, ci la explicațiile pe care, de multe ori, le regăsim în literatura SF. Căutând să validez asemenea întrebări m-am îndrăgostit de astronomie și astrofotografie.

Scris

În multe momente stăteam și mă holbam la o pagină minute bune, rescriind în mintea mea acțiunea tocmai citită. Această stare de visare mi-a dat impulsul de a încerca să scriu ceva de la zero.

Știai că?

• 

  Rotaţia Pământului vs Boom sonic

  Un boom sonic reprezintă un sunet asociat cu undele de şoc create atunci când un obiect călătoreşte prin atmosferă cu o viteză mai mare decât cea a sunetului (330-350 m/s). Boom-ul sonic generează cantităţi enorme de energie sonoră, fiind similar cu o explozie.

  Rotaţia Pământului se referă la mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe. Pământul se roteşte de la vest către est, având la ecuator o viteză de peste 460 m/s, această viteză fiind mai mare decât viteza sunetului.

  Te-ai intrebat vreodată de ce nu auzim în continuu un boom sonic?

  Acest lucru se datorează faptului că Pământul se roteşte în jurul axei sale împreună cu atmosfera, într-un spaţiu în mare măsură gol.

• ---

  

  Ora oficială VS ora solară

  Fusul orar reprezintă fiecare din cele 24 de porţiuni în care este împărţită suprafaţa Pamântului prin meridiane (distanţate la 15°) sau prin alte linii de demarcaţie convenţionale, urmând de aproape aceste meridiane.

  Ora solară se raportează la poziţia Soarelui pe cer, ora 12 (amiază) corespunzând cu momentul în care Soarele este la zenit (deasupra meridianului). Timpul solar este ineficient, deoarece ora ar fi diferită în două oraşe apropriate (câţiva km distanţă).

  Ora oficială a fost adoptată în funcţie de interese economice şi sociale, fiind (clar) diferită de ora solară.

  De exemplu, Spania şi Franţa (prezente în fusul 0) au preferat ora Europei Centrale (fusul 1). China, deşi se împrăştie pe 5 fusuri orare, a ales să aibă aceeaşi oră pe întreaga suprafaţă. India a deviat cu 30 de minute de la fusul 5, în care se află, adoptând GMT + 5:30.

• ---

  

  Bărbaţi sau Femei – cine stă mai mult în spaţiu?

  De ce NASA favorizează bărbaţii astronauţi pentru şederi mai lungi în spaţiu? Cum de s-au decis limite diferite pentru bărbaţi şi femei când vine vorba despre cine poate sta mai mult în spaţiu?

  Pământul este bombardat zilnic cu radiaţii periculoase, care, dacă ar atinge suprafaţa planetei la capacitate maximă, ne-ar putea iradia sau ne-ar putea îmbolnăvi de cancer. Din fericire, magnetosfera şi atmosfera ne protejează de radiaţiile periculoase venite de la Soare sau alte stele care au explodat. În schimb, la bordul ISS astronauţii sunt protejaţi doar de magnetosferă, fapt care-i expune la radiaţii, crescând riscul de îmbolnăvire de cancer.

  Totuşi, de unde vine diferenţa între bărbaţi şi femei? S-a observat că atunci când bărbaţii şi femeile sunt expuşi la aceeaşi cantitate de radiaţii, femeile prezintă un risc dublu de a face cancer la plămâni. Aceste cifre au fost obţinute pe studii făcute pe supravieţuitorii exploziilor atomice din Japonia, în cel de al doilea război modial.

  Sunt convins că în momentul în care NASA va revizui aceste baremuri, recordul pentru cea mai lungă şedere în spaţiu va fi foarte uşor doborât.

• ---

  

  Pluto

  Pluto a fost descoperita in 1930 de catre astronomul american Clyde William Tombaugh, fiind considerata a noua planeta a sistemului nostru solar. Acest lucru s-a schimbat in 24 august 2006, cand Uniunea Astronomica Internationala a schimbat definitia unei planete.

  "O planeta este un corp ceresc care (a) se afla pe orbita in jurul Soarelui, (b) are suficienta masa pentru a fi in echilibru hidrostatic (aproape rotund) si (c) a curatat vecinatatea orbitei sale." Conform definitiei, Sistemul Solar are doar 8 planete. Corpurile care indeplinesc doar primele doua conditii (Pluto fiind printre ele, alaturi de Ceres si Eris), sunt clasificate drept planete pitice, cu coditia sa nu fie si sateliti naturali ai altor planete.

  Orbita lui Pluto este foarte inclinata in raport cu planul ecliptic si foarte excentrica (alungita, eliptica), fapt ce cauzeaza intersectarea cu orbita lui Neptun (a 8-a planeta a Sistemului Solar). Obiectele cu o orbita asemanatoare cu a lui Pluto se numesc plutine. Fiecare trecere a lui Pluto prin orbita lui Neptun dureaza intre 13 si 20 de ani. Pluto orbiteaza intr-o rezonanta orbitala de 3:2 cu Neptun. Pluto si Neptun nu se vor apropia niciodata la mai putin de 18 UA una de alta. Perioada de rotatie a lui Pluto este de 247,8 ani pamantesti (adica 6387 de zile), la fel ca satelitul sau, Charon, cu care se afla in rotatie sincrona (isi arata unul altuia mereu aceeasi fata) datorita efectelor mareice reciproce. Orbita lui Pluto are o raza medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Diametrul lui Pluto este de 2390 km (18,74% din cel al Pamantului). Inclinarea axei de rotație a planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest).

• ---

  

  Planeta George

  Planeta George a fost descoperita de catre Sir Frederick William Herschel in 13 martie 1781, fiind prima planeta din sistemul nostru solar pentru descoperirea careia a fost nevoie de un telescop. Planeta a fost denumita astfel deoarece in acel moment Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei era condus de Regele George al III-lea.

  In acel moment, planetele sistemului solar erau (in ordine): Mercur, Venus, Pamant, Marte, Jupiter, Saturn si George.

  Dupa cateva zeci de ani planeta a fost redenumita, astfel ca acum se numeste Uranus.

• ---

  

  Statia Spatiala Internationala

  SSI este vizibila doar pentru ca reflecta lumina soarelui. Nu este suficient de luminoasa pentru a fi vazuta in mijlocul zilei si cel mai bun moment pentru a vedea SSI este fie in zori, fie in amurg. Oportunitatile de vizionare ale SSI pot varia intre o observare pe luna si cateva pe saptamana, in functie de locatia dvs. si de orbita SSI.

  Mai multe informatii -> Spot the station / International Space Station

• 

  Despre fantome

  Conform definiţiei, fantoma este o ființă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni cu imaginația tulburată sau pe care o creează fantezia scriitorilor. De-a lungul timpului ne-am distrat cu fantome de tot felul, începând de la cele prietenoase (Casper) şi până la cele malefice din Vânătorii de fantome.

  În schimb, dacă e să ne bazăm pe ştiinţă, fantomele nu pot exista. De ce?

  Nefiind formate din materie, dacă ar exista, fantomele ar trebui să fie formate din energie pură şi ar avea nevoie de o sursă interminabilă de energie. De asemenea, dacă ar exista, ar prefera să nu ne deranjeze, pentru că facând asta ar trebui să consume energie suplimentară, ceea ce le-ar reduce durata vieţii.

  Concluzie: conform termodinamicii fantomele nu există!

• ---

  

  Câţi asteroizi lovesc Luna zilnic?

  În momentul în care NASA a trimis oameni pe Lună, în 1969, unul din riscurile luate în calcul a fost acela de a avea costumul sau echipamentul astronauţilor penetrat de asteroizi mici, de dimensiuni milimetrice sau de dimensiunea unei pietre. Şansa de a fi lovit de un meteorit milimetric este de 1 la 1 milion pe oră pe persoană, acest lucru fiind posibil deoarece Luna nu are atmosferă.

  Se estimează că Luna intră zilnic în contact cu 10 până la 1000 de tone de asteroizi milimetrici, sub formă de praf. În plus, aproximativ 100 de asteroizi de dimensiunea unei mingi de ping pong lovesc Luna zilnic, fiecare având forţa echivalentă a 3,2 kg de dinamită. Asteroizi mai mari, de 2-3 m, lovesc Luna cam o dată la 4 ani, cu forţa unei kilotone de TNT.

  Obiectele care se lovesc de Lună pot avea viteze între 20 şi 72 km/s. La aceste viteze, impactul generează o lumină strălucitoare, vizibilă de pe Pământ. Un meteorid de 5 kg poate crea un crater cu diametru de 9 m, dezlocând 75 tone de sol lunar.

• ---

  

  Spaghetificare

  O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic nu poate scăpa, nici măcar lumina. Teoria relativității generale a lui Einstein prezice că o masă suficient de compactă poate deforma spațiul și timpul astfel încât să formeze o gaură neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită orizontul evenimentelor.

  Dacă un obiect se apropie de o gaură neagră dincolo de orizontul evenimentelor, acesta ar suferi o dislocare progresivă, proces numit de astronomi spaghetificare. Pe măsură ce forţa gravitaţională creşte când ne apropiem de singularitatea centrală, partea obiectului cea mai apropiată de centru ar fi atrasă mai mult decât cea îndepărtată (printr-un efect numit forţă mareică). Ca rezultat, obiectul ar începe să se întindă în forme din ce în ce mai lungi şi mai subţiri, asemănător cu spaghetti.

• ---

  

  Dinozauri

  Acum 66 de milioane de ani, pe Pamant traiau niste reptile salbatice uriase ale clasei Dinosauria. Dupa extinctia din Cretacic-Paleogen, in ziua de astazi pasarile reprezinta cea mai apropiata legatura cu dinozaurii. (Reminder: peste 1 milion de ani sa modific textul in "Acum 67 milioane de ani".)

  Cand un meteorit de 10 km a lovit Pamantul, un nor urias de praf a blocat lumina soarelui, astfel instalandu-se cateva luni de frig si intuneric. Multi vulcani au erupt, imprastiind lava si gaze otravitoare. Traiul pe Pamant a devenit extrem de dificil, majoritatea vietuitoarelor (plante si animale) murind.

  Te-ai gandit vreodata ca locul pe care se afla acum casa ta a fost acum multe milioane de ani campul de batalie intre doi dinozauri?

• ---

  

  Ce nu vedem si nu auzim?

  Spectrul vizibil reprezinta domeniul spectrului electromagnetic ce este vizibil si poate fi detectat de ochiul uman fara mijloace ajutatoare. In conditii normale, ochiul uman percepe in aer lungimile de unda din domeniul 380 - 750 nm (nanometri) cu o frecventa de 430 THz (750 nm) pana la 750 THz (380 nm).

  Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzatia produsa asupra organului auditiv de catre vibratiile materiale ale corpurilor si transmise pe calea undelor acustice. Urechea umana este sensibila la vibratii ale aerului cu frecvente intre 20 Hz si 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditiva in jur de 3500 Hz.

  Aceste intervale alcatuiesc doar o fractiune din gama totala de frecventa a sunetului si a luminii. Asta inseamna ca se intampla mult mai multe in jurul nostru si noi nu avem habar, pentru ca nu le putem vedea sau auzi.

• ---

  

  Oxigen

  Plantele iubesc dioxidul de carbon. Il absorb, retin Carbonul si elimina Oxigenul. Intr-o lume in care plantele ar produce Oxigen intr-o proportie mai mare de 50% din totalul atmosferei (spre deosebire de 21% cat este in atmosfera Pamantului), incediile de padure ar fi de neoprit.

  Oxigenul nu este inflamabil. Oxigenul nu arde, dar ajuta combustia, comportandu-se ca un accelerant care nu arde, "incurajand" sa arda tot ceea ce poate ardea.

• ---

  

  Cosmonaut, Astronaut, Taikonaut

  Cei trei termeni se refera la acelasi lucru: persoana, cu pregatire speciala, care piloteaza o nava cosmica sau care face parte din echipajul acesteia (dex).

  Termenul de "Taikonaut" provine din "taikong" (chineza: spatiu) si "naus" (greaca: navigator).

  Termenul de "Astronaut" inseamna star sailor (engleza: navigatorul stelelor).

  Termenul de "Cosmonaut" provine din "kosmonavt" (rusa: navigator in cosmos).

Proză SF & Fantasy

Mai jos sunt link-uri către povestirile care mi s-au publicat până acum.

Revolta umbrelor. Începuturile - Nr 156 al HelionSF sept 2024 (debut)

Spectacol boreal - cum s-a format aurora boreală.

ArtZONE SF nr 8 - Fanzin ArtZONE SF (debut)

Scurta istorie a naşterii Crăciunului - mențiune la prima ediție a Concursului Național de Literatură SF & Fantasy, secțiunea SF, organizat de Renașterea Buzoiană

mai mult în curând :-)

Proză non SF

Mai jos sunt link-uri către povestiri non-SF care mi s-au publicat până acum.

ieuD - inspirat din piesa celor de la Igorrr

Născut cu ochiul vânăt - nu în toate familiile iubirea se exprimă la fel. O proză scurtă intensă și dură, prin care vă provoc să vă puneți întrebări despre legăturile de familie și efectele pe care le au asupra noastră.

Spovedania - Mențiune la concursul de proză scurtă comică organizat de Centrul de Creație Maidan

Unsprezece - text scris ca omagiu Tăruței, cățelul care după ce mi-a colorat 13 ani de viață, m-a lăsat cu sufletul mai bogat

Liter.net - Proza scurtă și microtexte

mai mult în curând :-)

Cartea de SF

Coming soon